Aşa cum am promis de ieri, ne-am trezit în jur de 8, fiecare
şi-a băut cafeaua, respectiv cacaua, am pregătit de-ale gurii, le-am îndesat
într-un rucsac, am mai aruncat şi vreo două bluze să nu ne sufle vântu’ prea tare
şi hop-sus în Furnicuţă, spre Zărneşti.
O culegem din drum şi pe mamaie, căci vrea şi ea să se
bucure de vremea asta bună şi după ce lăsăm maşina la Botorog, pornim agale pe
potecă. E răcoare şi e bine. Soarele pătrunde pe alocuri şi prin pădure. Începem
uşor urcuşul, fiecare pietroi e un prilej de cocoţat, la fel şi fiecare copac. Şi
dacă aş fi vrut să obosesc nu aş fi avut cum :))
Poteca piticilor, da? :) |
Moment puţin dramatic când încearcă o alunecare pe fund, soldată
cu o mică zgârietură, experienţă care a rămas mai bine întipărită în minte
decât toate cicălelile mele :D Aşa se învaţă, nu? :P
Trebuie să mărturisesc, cu mulţi ani în urmă, trebuia să mă
baţi şi eventual să mă legi să urc pe la Botorog – nu ştiu de ce nu-mi plăcea
traseul ăsta la urcat – îl vedeam ideal doar pentru coborâre. Cu timpul am
început să-mi schimb părerea despre el (la început forţată de tot felul de
împrejurări, evident :P) şi ca să vezi, ba chiar a început sa-mi placă, şi acum
nu mi se mai pare scurt doar la coborâre, dar şi la urcare… Aşadar a fost o plăcere
să mă plimb în linişte şi la pas mărunt, să ascultăm ciripitul păsărilor şi
foşnetul pădurii şi să mă bucur de bucuria Alexandrei. Din vreme în vreme
amintea că ar fi obosit, dar dacă încercam să ne oprim o lua din nou din loc. Singurele
pause le făcea doar pentru hidratare.
În apropiere de izvor poteca e presărată de bolovăniş. Aici a
fost punctual culminant – de îndată ce le-a văzut, s-a repezit spre ele
încercând să găsească un “traseu” doar al ei, să nu cumva să-i invadăm “poteca”
ei. “Acum sunt pe munte!” M-a bufnit râsul căci tot prin tinereţile mele, la
fel gândeam, ăla nu e munte dacă nu are stâncă :))
Puţin după marea “stâncăraie”, ieşim în Poiana Zănoaga. “Mami,
mi-e foame, gata, nu mai mergem nicăieri, aici e poiana, uite aici scoatem
păturica”, aici fiind poteca însăşi :D
O conving să mai facem câţiva paşi, întindem repede
păturica, foamea-i mare când pe cărări porneşti :P Şi după ce mâncăm cu multă
poftă – aşa cum păţim de obicei, când suntem în natură – parcă cineva ne cam dă
târcoale… măi, moş Ene, chiar vrei să vii pe la noi? Ei bine, da, vine şi la
urma-urmei ce-I mai sănătos decât un somn în aer liber? :)
După o oră de somnic, ne dăm seama că timpul pentru a ajung
la cabană e destul de limitat, dar ce te faci, că Alex vrea neapărat la cabană,
doar că nu neapărat şi pe picioarele ei. Încercăm vreo 5 minute în direcţia
Curmătura, dar dacă e să ne consultăm cu ceasul şi cu viteza de deplasare, hm…
nu prea ne ies calculele. Aşadar dacă nu
vrem să înnoptăm la cabană sau să ne prindă noaptea pe traseu, mai bine găsim
altă cabană :D
Îi promit Alexandrei că ne oprim la Gura Râului şi astfel
facem cale întoarsă şi ne alergăm puţin pâna la intrarea în pădure. Coborârea
merge uşor, deşi mai mult ţinându-ne de mână, căci oboseala îşi spune cuvântul
şi ar fi fost în stare doar să ţopăie, neavând grija pasului următor. Pe drum
ne tot intersectăm cu o familie cu doi puşti de 5 ani şi jumătate, respectiv 7
ani, echipaţi corespunzător şi cu un ritm de invidiat, iar dacă aflai şi unde
au fost (şi anume în Ascuţit) erau şi mai de invidiat. Puştiul cel mic era simpatic
foc şi chiar de mai rămânea în urmă, nu se lăsa. Cred că vă imaginaţi că asta a
picat cum nu se poate mai bine, adică se poate, chiar se poate! Am schimbat
câteva vorbe cu părinţii, care recunoşteau că i-au “muncit” bine înainte de
tura asta (chiar şi iarna)… Ah, şi acum îmi vine să plec în altă tură, aşa
imbold mi-au dat oamenii aştia :)
Eh, şi am ajuns şi înapoi la Botorog, şi am făcut şi oprirea
la Gura Râului – unde Alex mi-a mărturisit că aia nu e cabană… şi sincer nu
m-am chinuit să o contrazic, căci are şi ea ceva dreptate.
Am lăsat-o şi pe mamaie acasă şi am fugit să luăm o
îngheţată pe care am promis-o de la începutul “expediţiei” şi când ne-am dat
jos din maşină, Alex mi-a zis: mami, a fost o zi nemaipomenită!
P.S.
Chiar dacă nu am reuşit să ajungem până la Curmătura ( de
data asta :P), eu sunt foarte mulţumită de performanţa Alexandrei şi cred că
pentru o prima dată e poate chiar destul :P
Alte date tehnice – Urcare cu Alex, de la Botorog până în
Zănoagă a durat exact 2h (coborârea vreo 1h şi un pic – am uitat să mă uit la
ceas când am ajuns jos). Noi am plecat la 11:40 de la Botorog. Concluzia trasă
e că ar trebui ca plecarea să fie făcută mai de dimineaţă – poate un 9:30-10.
Odată ajunşi în Zănoagă, după o masă copioasă, un somn i-ar repune pe pitici pe
picioare, astfel că s-ar putea ajunge şi la Curmătura în timp util :)
Să aveţi cărări însorite şi cu glasuri zglobii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu