Mami, a fost o zi nemaipomenită!

Aşa cum am promis de ieri, ne-am trezit în jur de 8, fiecare şi-a băut cafeaua, respectiv cacaua, am pregătit de-ale gurii, le-am îndesat într-un rucsac, am mai aruncat şi vreo două bluze să nu ne sufle vântu’ prea tare şi hop-sus în Furnicuţă, spre Zărneşti.

O culegem din drum şi pe mamaie, căci vrea şi ea să se bucure de vremea asta bună şi după ce lăsăm maşina la Botorog, pornim agale pe potecă. E răcoare şi e bine. Soarele pătrunde pe alocuri şi prin pădure. Începem uşor urcuşul, fiecare pietroi e un prilej de cocoţat, la fel şi fiecare copac. Şi dacă aş fi vrut să obosesc nu aş fi avut cum :))

Poteca piticilor, da? :)

Moment puţin dramatic când încearcă o alunecare pe fund, soldată cu o mică zgârietură, experienţă care a rămas mai bine întipărită în minte decât toate cicălelile mele :D Aşa se învaţă, nu? :P

Trebuie să mărturisesc, cu mulţi ani în urmă, trebuia să mă baţi şi eventual să mă legi să urc pe la Botorog – nu ştiu de ce nu-mi plăcea traseul ăsta la urcat – îl vedeam ideal doar pentru coborâre. Cu timpul am început să-mi schimb părerea despre el (la început forţată de tot felul de împrejurări, evident :P) şi ca să vezi, ba chiar a început sa-mi placă, şi acum nu mi se mai pare scurt doar la coborâre, dar şi la urcare… Aşadar a fost o plăcere să mă plimb în linişte şi la pas mărunt, să ascultăm ciripitul păsărilor şi foşnetul pădurii şi să mă bucur de bucuria Alexandrei. Din vreme în vreme amintea că ar fi obosit, dar dacă încercam să ne oprim o lua din nou din loc. Singurele pause le făcea doar pentru hidratare.

În apropiere de izvor poteca e presărată de bolovăniş. Aici a fost punctual culminant – de îndată ce le-a văzut, s-a repezit spre ele încercând să găsească un “traseu” doar al ei, să nu cumva să-i invadăm “poteca” ei. “Acum sunt pe munte!” M-a bufnit râsul căci tot prin tinereţile mele, la fel gândeam, ăla nu e munte dacă nu are stâncă :))

Puţin după marea “stâncăraie”, ieşim în Poiana Zănoaga. “Mami, mi-e foame, gata, nu mai mergem nicăieri, aici e poiana, uite aici scoatem păturica”, aici fiind poteca însăşi :D

O conving să mai facem câţiva paşi, întindem repede păturica, foamea-i mare când pe cărări porneşti :P Şi după ce mâncăm cu multă poftă – aşa cum păţim de obicei, când suntem în natură – parcă cineva ne cam dă târcoale… măi, moş Ene, chiar vrei să vii pe la noi? Ei bine, da, vine şi la urma-urmei ce-I mai sănătos decât un somn în aer liber? :)

 

După o oră de somnic, ne dăm seama că timpul pentru a ajung la cabană e destul de limitat, dar ce te faci, că Alex vrea neapărat la cabană, doar că nu neapărat şi pe picioarele ei. Încercăm vreo 5 minute în direcţia Curmătura, dar dacă e să ne consultăm cu ceasul şi cu viteza de deplasare, hm… nu prea ne ies calculele. Aşadar  dacă nu vrem să înnoptăm la cabană sau să ne prindă noaptea pe traseu, mai bine găsim altă cabană :D

Îi promit Alexandrei că ne oprim la Gura Râului şi astfel facem cale întoarsă şi ne alergăm puţin pâna la intrarea în pădure. Coborârea merge uşor, deşi mai mult ţinându-ne de mână, căci oboseala îşi spune cuvântul şi ar fi fost în stare doar să ţopăie, neavând grija pasului următor. Pe drum ne tot intersectăm cu o familie cu doi puşti de 5 ani şi jumătate, respectiv 7 ani, echipaţi corespunzător şi cu un ritm de invidiat, iar dacă aflai şi unde au fost (şi anume în Ascuţit) erau şi mai de invidiat. Puştiul cel mic era simpatic foc şi chiar de mai rămânea în urmă, nu se lăsa. Cred că vă imaginaţi că asta a picat cum nu se poate mai bine, adică se poate, chiar se poate! Am schimbat câteva vorbe cu părinţii, care recunoşteau că i-au “muncit” bine înainte de tura asta (chiar şi iarna)… Ah, şi acum îmi vine să plec în altă tură, aşa imbold mi-au dat oamenii aştia :)

Eh, şi am ajuns şi înapoi la Botorog, şi am făcut şi oprirea la Gura Râului – unde Alex mi-a mărturisit că aia nu e cabană… şi sincer nu m-am chinuit să o contrazic, căci are şi ea ceva dreptate.

Am lăsat-o şi pe mamaie acasă şi am fugit să luăm o îngheţată pe care am promis-o de la începutul “expediţiei” şi când ne-am dat jos din maşină, Alex mi-a zis: mami, a fost o zi nemaipomenită!

P.S.

Chiar dacă nu am reuşit să ajungem până la Curmătura ( de data asta :P), eu sunt foarte mulţumită de performanţa Alexandrei şi cred că pentru o prima dată e poate chiar destul :P

Alte date tehnice – Urcare cu Alex, de la Botorog până în Zănoagă a durat exact 2h (coborârea vreo 1h şi un pic – am uitat să mă uit la ceas când am ajuns jos). Noi am plecat la 11:40 de la Botorog. Concluzia trasă e că ar trebui ca plecarea să fie făcută mai de dimineaţă – poate un 9:30-10. Odată ajunşi în Zănoagă, după o masă copioasă, un somn i-ar repune pe pitici pe picioare, astfel că s-ar putea ajunge şi la Curmătura în timp util :)

Să aveţi cărări însorite şi cu glasuri zglobii!