La Umeri fără avalanşe…

De o săptămână tot încerc să pun la cale o tură, şi tot de o săptămână mi se tot bagă beţe în roate. Ştiu că am o reputaţie de încăpăţânată, dar asta nu inseamnă că nu pot să conştientizez un pericol sau că mă arunc singură în gura lupului. Prin urmare, după ce am făcut cercetările de rigoare, traseu, vreme, vorbit cu cei de la Salvamont, anunţ ora plecării şi mă apuc de pregătit rucsacul.
Traseul

Micul dejun

Aşa că sâmbătă dimineaţa, mă las culeasă de Ioana, Anca şi Sebi. Este o zi deosebită şi nu doar pentru că e 1 martie şi că teoretic de azi începe primăvara, ci mai ales pentru că Anca a fost cerută în căsătorie de Sebi. Un inel superb… VERDE! Adică are o piatră superbă, verde… :D




Ce bine e la soare...






No, şi in timp ce noi cerem detalii despre cum a fost, reacţii, etc, ne şi trezim că Sebi ne-a şi adus la destinaţie. Maşina rămâne în parcare, noi mai zăbovim preţ de câteva poze prin faţa cabanei Plaiul Foii şi de un mic dejun luat în natură, şi încet, încet ne îndreptăm paşii spre drumul forestier. Trecem Bîrsa Mare, trecem şi Bîrsa Tămaşului şi ne orientăm la stânga pe marcajele bandă şi triunghi roşu şi bandă şi triunghi albastru. Bineînţeles că bâjbâim un pic pentru că unul din indicatoare stă cuminte ascuns între crengile unui brăduţ pe partea dreaptă, dar după câteva minute, îl reperăm şi ne continuăm drumul.

Hai la drum!








La o "ceaşcă" de ceai...







Anca ne arată inelul :D







La confluenţa Bîrsei Tămaşului cu pârâul Runcu, unul dintre marcaje (cel cu bandă roşie) se desprinde din traseul nostru, către Lanţuri. Cu jind, ne promitem că ne vom întoarce şi pentru acest traseu, cândva. Noi, tot trăncănind, urmăm poteca care părăseşte malul pârâului, şi intrăm în pădure. Continuăm să urcăm coastele Plaiului Mare şi după vreo oră jumate-două, mai lăsăm un marcaj să se desprindă de traseul nostru, cel cu bandă albastră (spre valea Dâmboviţei). De aici nu mai este mult până în Curmătura Foii – 1375 m. Anca dă semne de oboseală, unul din genunchi nu-i dă pace. Vremea se înrăutăţeşte şi ea, vântul începe să bată cu o putere considerabilă chiar dacă suntem oarecum la adăpost pentru că suntem în pădure. Peisajul începe şi el să fie dezolant. Ici-colo zăreşti câte un copac căzut, iar faptul că primăvara încă nu a venit contribuie şi el la acest tablou sumbru. După încă vreo câteva minute, Anca şi Sebi se hotărăsc să se întoarcă, iar eu şi Ioana ne continuăm drumul. Vrem să ajungem la Umeri. De Ceardacul Stanciului nici nu se mai pune vorba, este şi târziu şi probabil că este şi destulă zăpadă… şi n-am vrea să dăm satisfacţie celor care ne-au prezis avalanşe ;). Prin urmare, mărim pasul, ocolim Capul Tămaşului şi Curmătura Oţeţelei şi ajungem în poiana Tămăşelului de unde traseul cu triunghi roşu se lasă spre valea lui Ivan. Acum, conform descrierilor din cărţi, ar fi trebuit să urcăm printr-o pădure, dar în loc de pădure, dăm de un versant de copaci căzuţi, tăiaţi… printre care zmeurişu’ şi alţi mărăcini şi-au făcut loc. De găsit marcajul nici vorbă, aşa că urcăm pe la “liziera” pădurii, urmând să regăsim marcajul mai sus. Trecem pe sub copaci care stau să cadă, vântul clatină copacii, aceştia scârţâie din toate încheieturile şi te rogi ca nu cumva să cadă pe tine tocmai când treci tu pe sub ei. Undeva mai sus dăm şi de un copac la pământ cu marcaj pe el şi ne întrebăm de când este permisă tăierea copacilor cu marcaj. Dar ce nu pot face banii şi interesele!?





















După vreo juma’ de oră de bălăureală prin pădurea fără copaci, trecem de vf Tămăşel – 1644 m, şi ajungem în Şaua Tămăşelului, de unde putem admira Umerii Pietrii Craiului. Nu şi toată creasta, căci s-a înnorat de-a binelea, plafonul de nori continuă să coboare. Primii fulgi încep să cadă. Cu siguranţă, aici primăvara o să vină mult mai tărziu. Mai avem încă un pic, dar ştiţi cum e, vezi ţinta, dar parcă nu mai ajungi la ea. Vântul bate şi el năpraznic şi de abia înaintăm, doi paşi la deal, trei la vale, cam aşa se anunţa ultima porţiune. Cu chiu cu vai atingem si primii pereţi, ne adăpostim între două stâncuţe, facem două-trei poze, ca să putem spune: j’y ai été!



















În sfârşit, la Umeri…



Şi apoi valea! Trebuie să grăbim pasul pentru că începe să se lase curând întunericul şi nu că n-am avea frontale, dar nu ştii ce traseu şi-a propus moş Martin în seara asta, şi chiar dacă ne-am mai întâlnit noi cu el şi cu altă ocazie, mai bine fiecare să-şi vadă de drumul lui :D. Aşa că fluierăm şi tot iuţind pasul, ajungem în drumul forestier tocmai când peisajul devenea abia vizibil şi primii stropi de ploaie încep să cadă. La cabană, Anca şi Sebi, ne aşteaptă la o ciorbă de fasole în pâine.
Mai facem nişte comentarii răutăcioase, cu privire la avalanşa care ne-a fost “prezisă” şi care nu ne-a luat şi care de altfel nu putea să ne ia decât dacă ar fi căzut din cer, ne păpăm ciorbica şi un papanaş, că no, nu te poţi abţine, după care lăsăm cabana şi ne îndreptăm spre casă.