Supica de la Sorica...Dupa o seara de cantari, dimineata la ora 7.30 incercam sa ne indreptam pasii spre gara, de unde trenul urma sa ne duca pana in Azuga. Ajung in gara si ... nimeni ... deocamdata ... Astept. Stiam ca nu vom fi multi dupa noaptea ce trecuse. Apare Alina si ne hotaram sa nu ne cumparam bilete pana nu apar Cata si Claudeea. Cu vreo sapte minute inainte de plecare, reusim si noi sa luam bilete si fugim sa prindem trenul. Nici nu urcam bine si suna Dan. Vine si el. Numai ca trenul se pune in miscare si noi nu-l prea vedem. Dupa vreo doua minute apare in vagonul nostru, urcase in primul.
Aici ne-am botezat... Taietzel si Fidelutza... Dan, Cata si Claudea
Inca un pic si incepe si viscolul...Foarte somnorosi (atat de somnorosi incat eu mi-am pus parazapezile invers) coboram in gara la Azuga, o gara rece si pustie, si ne indreptam spre partia Sorica. Mers alene. Nu intentionam sa ne grabim, dar totusi marim pasul ca parca prea e incet. Ne uitam spre varf, care era mai mult in ceata. Acolo trebuie sa ajungem, imi spune Alina. Incet, dar sigur ajungem si la baza partiei unde gasim o “supica pe partie” intr-o cana Knorr si ne echipam repede ... Dar mai intai o poza de grup cu cana Knorr si apoi incepem sa urcam.
Dar ce ne pasa noua de viscol...
Dar ce ne pasa noua de viscol...Partia, cand mai abrupta, cand mai domoala urca incetisor. Noi cascam gura la unii impatimiti ai schiului care erau deja pe partie, desi teleschiul si telescaunul asteptau sa fie puse in functiune. Cu popasuri scurte, dar dese, intr-un final printre toti schiorii reusim sa zarim cabana. Intre timp vantul incepe sa bata, viscolul se porneste. Eu merg mai mult cu spatele decat cu fata, nesimtind nevoia sa le infrunt ... nu inca ... In cabana, ne trezim ca ne revoltam: ceaiul costa 2 lei si ne este servit in pahare de unica folosinta. Ne amintim de Curmatura: 1 leu si ditamai cana ... Dar de, aici suntem mai aproape de civilizatie ... Mancam, mai facem vreo doua poze, ne incalzim si ne hotaram sa urcam pe varful Cazacu (1753 m).
O floare de colt...
Fidelutza, Taietzel si Claudea
Si viscol de-ar fi ...
Vantul parca se mai linistise ... dar nu pentru mult timp. Viscolul, si el vine in ajutorul vantului, astfel incat abia ne mai vedem. Inaintam destul de greu si datorita ghetii ... Rasfirati, cateodata abia daca ne mai vedem sau auzim ... Ambitiosi, totusi ne incapatanam sa inaintam. Ne mai oprim sa facem poze. Viscolul ne biciuieste fetele, vantul parca vrea sa ne zboare de pe muchie, ii intoarcem spatele si “ne lasam pe el” ... Era distractiv, dar renuntam pentru ca viscolul si vantul se intetesc si vizibilitatea este foarte mica.
La intoarcere ne intalnim cu un grup ce plecase in urma noastra de la cabana si ulterior aveam sa aflam ca este Floarea de Colt Bucuresti. O doamna din grupul respectiv ramane mult prea in urma si se hotaraste sa se intoarca si ne-o alaturam. Din nou poze, parca se mai lumineaza, dar este doar o iluzie, ninge in continuare, iar viscolul devine ceva mai domol pe masura ce coboram. Ajungem din nou la cabana, un mic popas de doua minute dupa care o urmam pe doamna Virginica (FDC Bucuresti) pe o poteca ce coboara prin padure in Azuga. Drumul pare destul de lung, poteca nu este prea bine batuta (pe acolo urcasera celelalte flori de colt de dimineata) si mai mereu ne trezim cu un picior cu mult mai jos decat celalalt. Incercam sa luam niste saci sa ne dam, dar nu avem sorti de izbanda. Fundurile noastre se dovedesc a fi mult prea grele pentru aceasta zapada, asa ca renuntam la aceasta idee. Cam dupa vreo ora si un pic, civilizatia zumzaie, suiera, “se aude calea ferata” si iata-ne jos.
Micul nostru grup in fata bodegii...
Ne hotaram sa intram intr-o bodega sa bem o ciocolata calda in timp ce Dan se intereseaza de trenuri. Desi avem ceva retineri in privinta bodegii, eu si Claudeea ne incumetam sa bem coicolata. Mai tarziu se decide si Alina pentru una. Unii dintre noi mananca, intre timp apare si restul florilor de colt din Bucuresti, despre care atunci aflam ca “ne sunt frati”. Un domn mai in varsta ne intreaba daca il stim pe Emi Cristea, la care replica nu intarzie: “Cine nu-l stie pe Emi?” Grupul incearca sa o recupereze pe doamna Virginica, care este foarte suparata ca nu au asteptat-o. Avusese probabil o zi mai proasta pentru ca de obicei ea este printre primii, daca nu chiar cap de coarda. In cele din urma, doamna Virginica ne paraseste, dar cateva minute mai tarziu revine ca sa ne propuna un Neamtului odata, intr-un viitor apropiat.
Nici la plecare vremea nu se indupleca...
Curand, mult prea obositi, ne ridicam, traversam strada si imediat ajungem in gara unde ne minunam de doi matzi dulci, unul negru, frumos-foc, iar celalalt alb cu gri, care alearga de colo-colo printre picioarele noastre. Pe peron mai facem o ultima poza, soseste trenul, care este destul de plin, dar cine cauta, gaseste, asa ca am gasit si noi exact cinci locuri. Incercam sa nu adormim, Alina si Cata intretin atmosfera, pierd un capacel de la un strugurel si rascolesc totul ca sa-l recupereze si uite asa ajungem in Brasov unde ne despartim: spre Tractoru, spre Zarnesti sau spre Racadau ...
O floare de colt...
Fidelutza, Taietzel si Claudea
Si viscol de-ar fi ...Vantul parca se mai linistise ... dar nu pentru mult timp. Viscolul, si el vine in ajutorul vantului, astfel incat abia ne mai vedem. Inaintam destul de greu si datorita ghetii ... Rasfirati, cateodata abia daca ne mai vedem sau auzim ... Ambitiosi, totusi ne incapatanam sa inaintam. Ne mai oprim sa facem poze. Viscolul ne biciuieste fetele, vantul parca vrea sa ne zboare de pe muchie, ii intoarcem spatele si “ne lasam pe el” ... Era distractiv, dar renuntam pentru ca viscolul si vantul se intetesc si vizibilitatea este foarte mica.
La intoarcere ne intalnim cu un grup ce plecase in urma noastra de la cabana si ulterior aveam sa aflam ca este Floarea de Colt Bucuresti. O doamna din grupul respectiv ramane mult prea in urma si se hotaraste sa se intoarca si ne-o alaturam. Din nou poze, parca se mai lumineaza, dar este doar o iluzie, ninge in continuare, iar viscolul devine ceva mai domol pe masura ce coboram. Ajungem din nou la cabana, un mic popas de doua minute dupa care o urmam pe doamna Virginica (FDC Bucuresti) pe o poteca ce coboara prin padure in Azuga. Drumul pare destul de lung, poteca nu este prea bine batuta (pe acolo urcasera celelalte flori de colt de dimineata) si mai mereu ne trezim cu un picior cu mult mai jos decat celalalt. Incercam sa luam niste saci sa ne dam, dar nu avem sorti de izbanda. Fundurile noastre se dovedesc a fi mult prea grele pentru aceasta zapada, asa ca renuntam la aceasta idee. Cam dupa vreo ora si un pic, civilizatia zumzaie, suiera, “se aude calea ferata” si iata-ne jos.
Micul nostru grup in fata bodegii...Ne hotaram sa intram intr-o bodega sa bem o ciocolata calda in timp ce Dan se intereseaza de trenuri. Desi avem ceva retineri in privinta bodegii, eu si Claudeea ne incumetam sa bem coicolata. Mai tarziu se decide si Alina pentru una. Unii dintre noi mananca, intre timp apare si restul florilor de colt din Bucuresti, despre care atunci aflam ca “ne sunt frati”. Un domn mai in varsta ne intreaba daca il stim pe Emi Cristea, la care replica nu intarzie: “Cine nu-l stie pe Emi?” Grupul incearca sa o recupereze pe doamna Virginica, care este foarte suparata ca nu au asteptat-o. Avusese probabil o zi mai proasta pentru ca de obicei ea este printre primii, daca nu chiar cap de coarda. In cele din urma, doamna Virginica ne paraseste, dar cateva minute mai tarziu revine ca sa ne propuna un Neamtului odata, intr-un viitor apropiat.
Nici la plecare vremea nu se indupleca...Curand, mult prea obositi, ne ridicam, traversam strada si imediat ajungem in gara unde ne minunam de doi matzi dulci, unul negru, frumos-foc, iar celalalt alb cu gri, care alearga de colo-colo printre picioarele noastre. Pe peron mai facem o ultima poza, soseste trenul, care este destul de plin, dar cine cauta, gaseste, asa ca am gasit si noi exact cinci locuri. Incercam sa nu adormim, Alina si Cata intretin atmosfera, pierd un capacel de la un strugurel si rascolesc totul ca sa-l recupereze si uite asa ajungem in Brasov unde ne despartim: spre Tractoru, spre Zarnesti sau spre Racadau ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu