marți, 28 martie 2006
duminică, 26 martie 2006
Iarna tarzie
Vineri seara, pe cand palavrageam la o bere in Groove Garden si planuiam sa urcam duminica pana la Spirla, m-a sagetat asa o idee… Ce-ar fi sa veniti voi la mine de sambata seara, facem si o cantare si duminica dimineata plecam linistiti direct din Zarnesti ? Yupiii !!!! Toata lumea e de acord. Asa ramane stabilit si pe seara apar pe rand Nae cu Alina si prietena ei, Cristi, cu sora lui, Carmen si Milu.
Nae si Milu
Din bucatarie un miros de cozonaci isi face loc pe sub usa catre noi. Sunt inca la cuptor. Mmmm, abia asteptam sa ajunga pe masa in fata noastra. Nae se instaleaza cu chitara in brate si pornim o cantare de care cred ca-si vor aduce aminte si vecinii mei. Dar cui ii pasa !? Noi sa ne simtim bine…
Nae si Milu
Din bucatarie un miros de cozonaci isi face loc pe sub usa catre noi. Sunt inca la cuptor. Mmmm, abia asteptam sa ajunga pe masa in fata noastra. Nae se instaleaza cu chitara in brate si pornim o cantare de care cred ca-si vor aduce aminte si vecinii mei. Dar cui ii pasa !? Noi sa ne simtim bine…
Taietzel si Fidelutza
Alina
In seara asta ia nastere un nou cantec… Iarna tarzie… printre cozonaci si placinte, mormaim si noi ceva pe langa Nae, incercand sa prindem linia melodica, iar eu ma lupt cu transcrierea versurilor pentru ca toata lumea sa poata invata mai repede versurile…
Inca un vers...
Milu
Cozonac...
Dupa ce izbutim sa-i dam si un nume cantecelului nou-nascut, ne asezam in jurul mesei si demaram inca o serie de « Mafioti ». O racolam si pe mami, care ne amuza, pentru ca nu se prinde ca ea e mafioata si nu se mai trezeste, cand toti ceilalti mafioti o fac… Alina ne joaca cea mai tare farsa si ne pacaleste bine pe toti, desi eu o miros, dar nu reusesc sa o demasc nicicum si aproape ca ne prind zorii zilei cand in sfarsit « impartim pijamalele ».
Mafiotii...
Dimineata, telefonul nu stiu cui trezeste toata casa… of, parca am mai fi dormit oleaca… Imbucam rapid ceva si ne pornim spre Spirla.
Toate bune si frumoase pana in Plaiul Foii...
Etichete:
Floare de colt,
iarna,
Piatra Craiului
duminică, 12 martie 2006
Viscol in Baiului...
Supica de la Sorica...
Dupa o seara de cantari, dimineata la ora 7.30 incercam sa ne indreptam pasii spre gara, de unde trenul urma sa ne duca pana in Azuga. Ajung in gara si ... nimeni ... deocamdata ... Astept. Stiam ca nu vom fi multi dupa noaptea ce trecuse. Apare Alina si ne hotaram sa nu ne cumparam bilete pana nu apar Cata si Claudeea. Cu vreo sapte minute inainte de plecare, reusim si noi sa luam bilete si fugim sa prindem trenul. Nici nu urcam bine si suna Dan. Vine si el. Numai ca trenul se pune in miscare si noi nu-l prea vedem. Dupa vreo doua minute apare in vagonul nostru, urcase in primul.
Dupa o seara de cantari, dimineata la ora 7.30 incercam sa ne indreptam pasii spre gara, de unde trenul urma sa ne duca pana in Azuga. Ajung in gara si ... nimeni ... deocamdata ... Astept. Stiam ca nu vom fi multi dupa noaptea ce trecuse. Apare Alina si ne hotaram sa nu ne cumparam bilete pana nu apar Cata si Claudeea. Cu vreo sapte minute inainte de plecare, reusim si noi sa luam bilete si fugim sa prindem trenul. Nici nu urcam bine si suna Dan. Vine si el. Numai ca trenul se pune in miscare si noi nu-l prea vedem. Dupa vreo doua minute apare in vagonul nostru, urcase in primul.
Foarte somnorosi (atat de somnorosi incat eu mi-am pus parazapezile invers) coboram in gara la Azuga, o gara rece si pustie, si ne indreptam spre partia Sorica. Mers alene. Nu intentionam sa ne grabim, dar totusi marim pasul ca parca prea e incet. Ne uitam spre varf, care era mai mult in ceata. Acolo trebuie sa ajungem, imi spune Alina. Incet, dar sigur ajungem si la baza partiei unde gasim o “supica pe partie” intr-o cana Knorr si ne echipam repede ... Dar mai intai o poza de grup cu cana Knorr si apoi incepem sa urcam.
Partia, cand mai abrupta, cand mai domoala urca incetisor. Noi cascam gura la unii impatimiti ai schiului care erau deja pe partie, desi teleschiul si telescaunul asteptau sa fie puse in functiune. Cu popasuri scurte, dar dese, intr-un final printre toti schiorii reusim sa zarim cabana. Intre timp vantul incepe sa bata, viscolul se porneste. Eu merg mai mult cu spatele decat cu fata, nesimtind nevoia sa le infrunt ... nu inca ... In cabana, ne trezim ca ne revoltam: ceaiul costa 2 lei si ne este servit in pahare de unica folosinta. Ne amintim de Curmatura: 1 leu si ditamai cana ... Dar de, aici suntem mai aproape de civilizatie ... Mancam, mai facem vreo doua poze, ne incalzim si ne hotaram sa urcam pe varful Cazacu (1753 m).
O floare de colt...
Vantul parca se mai linistise ... dar nu pentru mult timp. Viscolul, si el vine in ajutorul vantului, astfel incat abia ne mai vedem. Inaintam destul de greu si datorita ghetii ... Rasfirati, cateodata abia daca ne mai vedem sau auzim ... Ambitiosi, totusi ne incapatanam sa inaintam. Ne mai oprim sa facem poze. Viscolul ne biciuieste fetele, vantul parca vrea sa ne zboare de pe muchie, ii intoarcem spatele si “ne lasam pe el” ... Era distractiv, dar renuntam pentru ca viscolul si vantul se intetesc si vizibilitatea este foarte mica.
La intoarcere ne intalnim cu un grup ce plecase in urma noastra de la cabana si ulterior aveam sa aflam ca este Floarea de Colt Bucuresti. O doamna din grupul respectiv ramane mult prea in urma si se hotaraste sa se intoarca si ne-o alaturam. Din nou poze, parca se mai lumineaza, dar este doar o iluzie, ninge in continuare, iar viscolul devine ceva mai domol pe masura ce coboram. Ajungem din nou la cabana, un mic popas de doua minute dupa care o urmam pe doamna Virginica (FDC Bucuresti) pe o poteca ce coboara prin padure in Azuga. Drumul pare destul de lung, poteca nu este prea bine batuta (pe acolo urcasera celelalte flori de colt de dimineata) si mai mereu ne trezim cu un picior cu mult mai jos decat celalalt. Incercam sa luam niste saci sa ne dam, dar nu avem sorti de izbanda. Fundurile noastre se dovedesc a fi mult prea grele pentru aceasta zapada, asa ca renuntam la aceasta idee. Cam dupa vreo ora si un pic, civilizatia zumzaie, suiera, “se aude calea ferata” si iata-ne jos.
Ne hotaram sa intram intr-o bodega sa bem o ciocolata calda in timp ce Dan se intereseaza de trenuri. Desi avem ceva retineri in privinta bodegii, eu si Claudeea ne incumetam sa bem coicolata. Mai tarziu se decide si Alina pentru una. Unii dintre noi mananca, intre timp apare si restul florilor de colt din Bucuresti, despre care atunci aflam ca “ne sunt frati”. Un domn mai in varsta ne intreaba daca il stim pe Emi Cristea, la care replica nu intarzie: “Cine nu-l stie pe Emi?” Grupul incearca sa o recupereze pe doamna Virginica, care este foarte suparata ca nu au asteptat-o. Avusese probabil o zi mai proasta pentru ca de obicei ea este printre primii, daca nu chiar cap de coarda. In cele din urma, doamna Virginica ne paraseste, dar cateva minute mai tarziu revine ca sa ne propuna un Neamtului odata, intr-un viitor apropiat.
Curand, mult prea obositi, ne ridicam, traversam strada si imediat ajungem in gara unde ne minunam de doi matzi dulci, unul negru, frumos-foc, iar celalalt alb cu gri, care alearga de colo-colo printre picioarele noastre. Pe peron mai facem o ultima poza, soseste trenul, care este destul de plin, dar cine cauta, gaseste, asa ca am gasit si noi exact cinci locuri. Incercam sa nu adormim, Alina si Cata intretin atmosfera, pierd un capacel de la un strugurel si rascolesc totul ca sa-l recupereze si uite asa ajungem in Brasov unde ne despartim: spre Tractoru, spre Zarnesti sau spre Racadau ...
Vantul parca se mai linistise ... dar nu pentru mult timp. Viscolul, si el vine in ajutorul vantului, astfel incat abia ne mai vedem. Inaintam destul de greu si datorita ghetii ... Rasfirati, cateodata abia daca ne mai vedem sau auzim ... Ambitiosi, totusi ne incapatanam sa inaintam. Ne mai oprim sa facem poze. Viscolul ne biciuieste fetele, vantul parca vrea sa ne zboare de pe muchie, ii intoarcem spatele si “ne lasam pe el” ... Era distractiv, dar renuntam pentru ca viscolul si vantul se intetesc si vizibilitatea este foarte mica.
La intoarcere ne intalnim cu un grup ce plecase in urma noastra de la cabana si ulterior aveam sa aflam ca este Floarea de Colt Bucuresti. O doamna din grupul respectiv ramane mult prea in urma si se hotaraste sa se intoarca si ne-o alaturam. Din nou poze, parca se mai lumineaza, dar este doar o iluzie, ninge in continuare, iar viscolul devine ceva mai domol pe masura ce coboram. Ajungem din nou la cabana, un mic popas de doua minute dupa care o urmam pe doamna Virginica (FDC Bucuresti) pe o poteca ce coboara prin padure in Azuga. Drumul pare destul de lung, poteca nu este prea bine batuta (pe acolo urcasera celelalte flori de colt de dimineata) si mai mereu ne trezim cu un picior cu mult mai jos decat celalalt. Incercam sa luam niste saci sa ne dam, dar nu avem sorti de izbanda. Fundurile noastre se dovedesc a fi mult prea grele pentru aceasta zapada, asa ca renuntam la aceasta idee. Cam dupa vreo ora si un pic, civilizatia zumzaie, suiera, “se aude calea ferata” si iata-ne jos.
Ne hotaram sa intram intr-o bodega sa bem o ciocolata calda in timp ce Dan se intereseaza de trenuri. Desi avem ceva retineri in privinta bodegii, eu si Claudeea ne incumetam sa bem coicolata. Mai tarziu se decide si Alina pentru una. Unii dintre noi mananca, intre timp apare si restul florilor de colt din Bucuresti, despre care atunci aflam ca “ne sunt frati”. Un domn mai in varsta ne intreaba daca il stim pe Emi Cristea, la care replica nu intarzie: “Cine nu-l stie pe Emi?” Grupul incearca sa o recupereze pe doamna Virginica, care este foarte suparata ca nu au asteptat-o. Avusese probabil o zi mai proasta pentru ca de obicei ea este printre primii, daca nu chiar cap de coarda. In cele din urma, doamna Virginica ne paraseste, dar cateva minute mai tarziu revine ca sa ne propuna un Neamtului odata, intr-un viitor apropiat.
Curand, mult prea obositi, ne ridicam, traversam strada si imediat ajungem in gara unde ne minunam de doi matzi dulci, unul negru, frumos-foc, iar celalalt alb cu gri, care alearga de colo-colo printre picioarele noastre. Pe peron mai facem o ultima poza, soseste trenul, care este destul de plin, dar cine cauta, gaseste, asa ca am gasit si noi exact cinci locuri. Incercam sa nu adormim, Alina si Cata intretin atmosfera, pierd un capacel de la un strugurel si rascolesc totul ca sa-l recupereze si uite asa ajungem in Brasov unde ne despartim: spre Tractoru, spre Zarnesti sau spre Racadau ...
sâmbătă, 4 martie 2006
Prima iesire pe munte cu Floare de Colt
Muntii Bucegi
Weekendul acesta incepe cu multa alergatura inca de dimineata. Pentru ca am ramas aseara in oras, acum trebuie sa fug cat pot de repede sa-mi fac rucsacul pt ca la 9 Oli, Dana si Emi vin sa ma culeaga din fata blocului. Sunt lihnita de foame si simt ca ma lasa puterile, dar cand te gandesti ca te arunci din nou in bratele acestui munte drag, uiti si de foame si de oameni si de tot.
La Fantana lu' Botorog
Ajungem la Fantana lu’ Botorog, unde se intregeste grupul… Suntem din ce in ce mai multi… Si mai sunt si sus: Cata si Claudea, Radu, Claudia… Incepem suisul spre Curmatura si evident ca stomacul meu nu se impaca cu ideea ca nu a fost hranit in dimineata asta. Cineva isi face pomana cu mine si imi ofera o banana… ah, ce buna a fost…
La bancutza... Miha, Thekla, Emi, Alina, Dana, Milu, Oli si Dan
In drum, Oli propune sa se urce pana la Cruce, eu ma incapatanez sa urc, chiar daca asta ma va costa in viitor… si pornesc alaturi de el si Dana din Zanoaga spre vf Piatra Mica, unde avem sa-i intalnim pe Radu, Claudia, Cata si Claudea. Se pare ca nimeni n-a mai urcat sau coborat pe aici caci nu prea-s urme. Bajbaim un pic, Oli regaseste poteca si intr-un final atingem si varful unde ii asteptam pe ceilalti. Apar si ei, facem o poza, insfacam cate o bucata de cozonac si ne impartim: noi, fetele, coboram spre Zanoaga, caci este mult mai putin expus decat pe partea cealalta, iar baietii, inarmati cu pioleti aleg varianta spre Saua Curmatura. Noi, fetele avem parte de un sanius pe fund si rasetele de rigoare.
Weekendul acesta incepe cu multa alergatura inca de dimineata. Pentru ca am ramas aseara in oras, acum trebuie sa fug cat pot de repede sa-mi fac rucsacul pt ca la 9 Oli, Dana si Emi vin sa ma culeaga din fata blocului. Sunt lihnita de foame si simt ca ma lasa puterile, dar cand te gandesti ca te arunci din nou in bratele acestui munte drag, uiti si de foame si de oameni si de tot.
La Fantana lu' Botorog
Ajungem la Fantana lu’ Botorog, unde se intregeste grupul… Suntem din ce in ce mai multi… Si mai sunt si sus: Cata si Claudea, Radu, Claudia… Incepem suisul spre Curmatura si evident ca stomacul meu nu se impaca cu ideea ca nu a fost hranit in dimineata asta. Cineva isi face pomana cu mine si imi ofera o banana… ah, ce buna a fost…
La bancutza... Miha, Thekla, Emi, Alina, Dana, Milu, Oli si Dan
In drum, Oli propune sa se urce pana la Cruce, eu ma incapatanez sa urc, chiar daca asta ma va costa in viitor… si pornesc alaturi de el si Dana din Zanoaga spre vf Piatra Mica, unde avem sa-i intalnim pe Radu, Claudia, Cata si Claudea. Se pare ca nimeni n-a mai urcat sau coborat pe aici caci nu prea-s urme. Bajbaim un pic, Oli regaseste poteca si intr-un final atingem si varful unde ii asteptam pe ceilalti. Apar si ei, facem o poza, insfacam cate o bucata de cozonac si ne impartim: noi, fetele, coboram spre Zanoaga, caci este mult mai putin expus decat pe partea cealalta, iar baietii, inarmati cu pioleti aleg varianta spre Saua Curmatura. Noi, fetele avem parte de un sanius pe fund si rasetele de rigoare.
Pe vf Piatra Mica - 1816 m - Cata, Claudea, Claudia, Miha, Oli, Dana si Radu
Ajunsi sau reintorsi la cabana, ii gasim pe ceilalti la masa… Numai bine, de cand asteptam momentul asta… si o cana cu vin fiert… mmm… Dupa masa, mergem sa ne cazam la refugiul Salvamont, la cabana se pare ca nu mai sunt locuri. Ne amuzam pe seama unei mironosite care protesteaza, nu vrea sa imparta camera decat cu iubitul ei… si-o fi imaginat ca e la hotel… nu la cabana. Apoi explica intregii cabane cum si-a cumparat ea blugi de 70 de euro tocmai din Italia… Inca zambind dupa acest episod incepem "Mafiotii". La inceput mai retrasa, dupa vreo doua jocuri, ma arunc si eu in joc si imbiata de cateva cani de vin fiert, incep sa caut si eu motive sau sa ma apar… A, si ce era sa uit... Oli este "exorbitant de plictisitor"... sau cel putin asa zice Thekla cand il intervieveaza despre anii tineretii. Dar veselia noastra nu tine prea mult caci la 11 se da stingerea. Cu speranta ca vom gasi o chitara, ne pornim catre refugiu. Cum nu se gaseste nicio chitara, ne aruncam in saci, nu inainte sa ne intervieveze Radu.
Ajunsi sau reintorsi la cabana, ii gasim pe ceilalti la masa… Numai bine, de cand asteptam momentul asta… si o cana cu vin fiert… mmm… Dupa masa, mergem sa ne cazam la refugiul Salvamont, la cabana se pare ca nu mai sunt locuri. Ne amuzam pe seama unei mironosite care protesteaza, nu vrea sa imparta camera decat cu iubitul ei… si-o fi imaginat ca e la hotel… nu la cabana. Apoi explica intregii cabane cum si-a cumparat ea blugi de 70 de euro tocmai din Italia… Inca zambind dupa acest episod incepem "Mafiotii". La inceput mai retrasa, dupa vreo doua jocuri, ma arunc si eu in joc si imbiata de cateva cani de vin fiert, incep sa caut si eu motive sau sa ma apar… A, si ce era sa uit... Oli este "exorbitant de plictisitor"... sau cel putin asa zice Thekla cand il intervieveaza despre anii tineretii. Dar veselia noastra nu tine prea mult caci la 11 se da stingerea. Cu speranta ca vom gasi o chitara, ne pornim catre refugiu. Cum nu se gaseste nicio chitara, ne aruncam in saci, nu inainte sa ne intervieveze Radu.
Radu, Oli, Dana, Claudia, Thekla, Milu, Nae, Miha, Alina si Dan
Radu, Oli si Dana
Nae si Radu
Pe la 3-4 dimineata ma trezesc asa cu un pui de frig in spate, si incercand sa ma dau jos din pat, il trezesc pe Nae. Incercam amandoi sa reaprindem focul dar nu prea mai avem cu ce. Nae isi sacrifica harta, dar in zadar, este o harta din material lucios care arde, dar nu face si flacara. Imi amintesc ca am ceva hartie in rucsac si incepem sa suflam pe rand doar-doar s-o aprinde. Intr-un sfarsit reusim si incingem un foc pe cinste. Dimineata la 9 inca mai era cald…
Dimineata... se vede, inca mai dorm...
Ne pregatim de plecare
Bacii nostrii...
Pe la 3-4 dimineata ma trezesc asa cu un pui de frig in spate, si incercand sa ma dau jos din pat, il trezesc pe Nae. Incercam amandoi sa reaprindem focul dar nu prea mai avem cu ce. Nae isi sacrifica harta, dar in zadar, este o harta din material lucios care arde, dar nu face si flacara. Imi amintesc ca am ceva hartie in rucsac si incepem sa suflam pe rand doar-doar s-o aprinde. Intr-un sfarsit reusim si incingem un foc pe cinste. Dimineata la 9 inca mai era cald…
Pe la 3-4 dimineata ma trezesc asa cu un pui de frig in spate, si incercand sa ma dau jos din pat, il trezesc pe Nae. Incercam amandoi sa reaprindem focul dar nu prea mai avem cu ce. Nae isi sacrifica harta, dar in zadar, este o harta din material lucios care arde, dar nu face si flacara. Imi amintesc ca am ceva hartie in rucsac si incepem sa suflam pe rand doar-doar s-o aprinde. Intr-un sfarsit reusim si incingem un foc pe cinste. Dimineata la 9 inca mai era cald…
Nae, Miha, Alina, Milu, Dan, Thekla, Dana (in spate), Emi si Oli
Nu zabovim prea mult, caci unii au cate un tren de prins… Eu is cea mai castigata, eu n-am nevoie de autobuz sau tren… Dupa o serie de poze de grup in fata refugiului, ne despartim in grupulete: unii vor cobori pe Valea Crapaturii, altii pe la Fantana lu’ Botorog, iar eu, Nae si Dan alegem varianta prin Prapastii. Zapada se topeste asa ca picioarele noastre is tare jucause, reusim chiar sa si rupem cateva trante. Prapastiile le gasesc la fel de gratioase si impunatoare ca intotdeauna. Troita este si ea tot acolo, parca asteptandu-ma pentru un scurt popas. Gasesc aici o parte din el, respir adanc, arunc cateva priviri… da, esti aici, da, sunteti aici… si o luam din loc iar. Ne mai oprim pret de vreo doua poze la un mic ghetar format de un izvor ce se scurge pe pereti.
Nu zabovim prea mult, caci unii au cate un tren de prins… Eu is cea mai castigata, eu n-am nevoie de autobuz sau tren… Dupa o serie de poze de grup in fata refugiului, ne despartim in grupulete: unii vor cobori pe Valea Crapaturii, altii pe la Fantana lu’ Botorog, iar eu, Nae si Dan alegem varianta prin Prapastii. Zapada se topeste asa ca picioarele noastre is tare jucause, reusim chiar sa si rupem cateva trante. Prapastiile le gasesc la fel de gratioase si impunatoare ca intotdeauna. Troita este si ea tot acolo, parca asteptandu-ma pentru un scurt popas. Gasesc aici o parte din el, respir adanc, arunc cateva priviri… da, esti aici, da, sunteti aici… si o luam din loc iar. Ne mai oprim pret de vreo doua poze la un mic ghetar format de un izvor ce se scurge pe pereti.
Etichete:
Floare de colt,
Nae şi Miha,
Piatra Craiului
Abonați-vă la:
Postări (Atom)