Care mai de care, ne invârtim, mami şi mătuşă-mea sunt primele care ies şi dezleagă câinii care săracii erau deja până la “brâu” în apă, apoi ies in grădină să mai rupă câte un cotlon pe care apa îl ocoleşte şi bate înspre curtea noastră. Eu nu am voie să fac nimic… adevărul e că nu am nici încălţăminte si nici haine adecvate. Unchiu-meu la fel, plus operaţie… Pentru mine e ceva oarecum nou… Nu e prima inundaţie în Sohodol, dar e prima la care assist, şi cumva în mintea mea diabolică vroiam să văd şi eu aşa ceva cu ochii mei :D…
Apa însă creşte destul de repede astfel încât trece treptele casuţei, una câte una şi deşi au bătut scânduri şi au încercat să blocheze intrarea în căsuţă, nu te prea pui cu puterea apei… Apa intră şi în casă.
Zece minute mai târziu...
În mai puţin de jumătate de oră apa cuprinsese 3 sferturi din curte (şi curtea bunicii mele e destul de măricică). După ce mătuşă-mea se hotărăşte să sune la 112, eu îmi dau seama că Alex, văru-meu care e plecat la un chef în Ciubotea pe poartă, e posibil să rămână pe acolo izolat şi cum cu o seară înainte nu plecase decât cu o pelerină ce i-o dădusem eu, altfel doar în ţinută oarecum de oraş, nu mai stau pe gânduri, mă îmbrac şi eu cu ce găsesc :P că de, ieri venisem în fustă :P şi mă pregătesc să mă arunc şi eu în lacul din curte… ca să ajung la poartă. Drumul fiind un pic mai sus de curte, încă nu era inundat. Unchiu-meu se hotărăşte să mă însoţească. Dau o fugă până la Zărneşti să mă echipez, cu bocanci, paranoroaie-ape, polar, geacă etc şi pornim spre Poartă…
Evident că nici aici lucrurile nu stau mai bine. Îngusta stradă principală a Porţii este un fel de râu şi cu atenţie trebuie circulat pentru că sunt o mulţime de gropi ce nu poti fi văzute din cauza apei care le acoperă. După ce asfaltul se termină, drumul devine şi mai anevoios, pentru că apa sapă pe unde are ea chef, nu ţine cont de cei care ar vrea să mai şi circule. Unchiu-meu vrea să renunţe (el conduce), de teamă să nu rupă maşina… Eu îi spun că dacă merge încet şi cu atenţie şi dacă îmi ascultă indicaţiile (aseară eu l-am dus pe Alex până la barieră, aşă că ştiam în mare cum e drumul), maşina nu se rupe :P ... şi nici nu aveam chef să merg pe jos prin ploaia aia atâta drum cu tot ce eram eu echipată… Aşa că n-are încotro şi uşor-uşor reuşim să ajungem până la baza pârtiei Zănoaga. Aici ne oprim pentru că apa deja rupsese bine drumul şi chiar nu merită să rişti. Pun geaca pe mine, rucsacul cu o altă geacă in spate şi plec înaintea lui Alex. Norocul meu că Alex plecase deja din Ciubotea, trecuse chiar şi de barieră şi n-am apucat să merg două minute că m-am intâlnit cu el, fleaşcă, ud, murat :P
Până am ajuns noi înapoi la maşină o parte din prietenii lui ne-au prins din urmă şi au vrut să o ia înainte, doar că debitul apei crescuse pe stradă şi acoperiseră nişte cratere peste care trecuserăm noi cu vreun sfert de oră-douăzeci de minute înainte… O luăm noi în faţă şi ceilalţi ne urmează cuminţi. Lumea din Poartă, care mai de care, pe drum cu sape şi alte unelte, încercau să mai repare ce strica apa, alţii se chinuiau să scoată apa din curte, alţii să adune de prin curte lucrurile pe care puhoaiele de apă venite de pe versanţi şi dealuri le smulgeau odată cu trecerea lor.
Toate bune şi frumoase până când un ditamai şănţălăul se întinde dinspre partea stângă a drumului, pe mijloc vreo 10 metri, terminându-se undeva pe marginea dreaptă. Unchiun-meu mai că ar trece, dar din puţina mea experienţă (mai ales aia în care am cam bubuit maşina :P ), îi zic să oprească şi mă dau jos. Şi foarte bine fac, pentru că atunci când încerc să măsor adâncimea şanţului, apa îmi trece de genunchi… cam în toate porţiunile şanţului, iar acolo unde ar exista o mică posibilitate de a trece cu o roată, cu cealaltă nu aveai nicio şansă, rupeai maşina… Pentru că şanţul nu era deloc ingust, avea pe alocuri şi mai bine de o juma de metru. Cu Alex luăm nişte pietroaie să le punem în şanţ în speranţa că vom crea un fel de punte pe unde să se poată trece, dar nici nu dăm bine drumul pietroaielor că le şi vedem plecând la vale… Super… Dar, pentru că totuşi nu suntem în pustietate, îmi vine o idee… Intrăm în curtea omului şi îi cerem o blană-două de scânduri ca să facem două punţi. Toate astea se întâmplă pe o ploaie care se tot înteţeşte, iar apa sapă tot mai mult drumul… Într-un final reuşim să poziţionăm maşinile şi cu manevre mici şi multe indicaţii, cele două maşini (a mea şi a prietenului lui Alex) trec rând pe rând. Mai întâi trece unchiu-meu.
Peripeţiile de pe Poartă nu se opresc însă aici. În timp ce îl ghidam pe prietenul lui Alex să treacă pe cele două punţi, un nene cu un Jeep dă să urce. Unchiu-meu vrea să-i facă loc şi virează dreapta, unde scapă cu roata dreaptă în continuarea şanţului de mai sus. Îmi stă inima în loc, gândindu-mă, că maşina mea iar o să vadă service-ul. Din fericire, nimic rupt şi roata nu scăpase cu totul pentru că “malul” şanţului nu este drept, ci înclinat şi după ce trece puntea şi prietenul lui Alex, ne apucăm de împins la biata Furnicuţă şi o scoatem şi de aici. Pfiu! Am scăpat si de asta. Încă puţin şi ajungem la asfalt unde lucrurile stau mai bine chiar dacă drumul e acoperit de apă.
Între timp, la Soho apa continuă să crească, bătând şi în pragul casei mari. Când mai avea exact două degete să intre şi în “casa bună” apar autorităţile cu nisipul şi sacii şi se apucă de treabă. Partea din spate a curţii o izolează printr-un zid de saci de nisip, la fel si poarta pentru că acum apa a ieşit şi pe drum şi avem două “surse” de apă în curte, una dinspre grădină, una de pe drum. Când ajungem noi, apa din curte se mai retrăsese datorită obstacolelor construite, dar toată lunca Sohodolului, toate grădinile de pe lângă vale erau acum nişte lacuri tulburătoare.
Lacul din stânga casei... sau cu alte cuvinte ţarcul...Nimic de făcut pe lângă casă, doar privit şi aşteptat să se restrângă apele, am plecat în sus pe drum… pe drumul acoperit de apă.
Tot ţarcul...
Vrea şi el să contribuie la inundaţii... :P
Podul care trece peste vale şi face legătura cu drumeagu ce urcă la biserică nu are cum să facă faţă şi de acolo tot puhoiul de apă s-a revărsat peste tot. Evident apa nu este tocmai curată, şi asta nu pentru că ar fi tulbure, cum e şi normal, dar este plină şi de mizerii… Probabil ăsta este modul natural de a ecologiza câte o zonă… Partea proastă însă este că tot va fi nevoie de o “ecologizare” în grădinile celor care stau “dă vale” pentru că de obicei aici se opresc toate peturile, crătiţele, butoaiele, ligheanele şi alte “nimicuri” pe care oamenii nu se sinchisesc să le arunce la gunoi, valea jucând rolul firmei de salubrizare.
Podul... sau, mă rog, ce se mai vede din el...
Lacul din spatele casei...
Zidul de nisip care a salvat "casa bună"...
Pe aici iese apa din curte...
Lacul... sau râul din spatele casei
În spate ceea ce a fost grădiniţa de zarzavat şi de căpşuni…
După ce a trecut puhoiul…
Pe aici a ieşit apa… adâncimea ei a fost aproape de un metru în momentul de criză…După ce mă întorc de la “pozat”, mai pierdem vremea prin casă, aia neinundată, apa se retrage treptat, chiar şi din casele inundate… E foarte interesant cum apa asta se poate infiltra, mereu îşi găseşte un loc pe unde să iasă… Acum partea mai puţin bună a lucrurilor… nu ia şi nămolul după ea… Aşă că acum începe operaţiunea scoate tot şi curăţă… Şi cum n-ai unde să le scoţi nici afară, pentru că plouă şi toată curtea e plină de mocirlă…
Acum apele s-au retras de-a binelea, dar au rămas atâtea de făcut în urmă. Eu mă gândesc cu emoţie la weekendul ce vine :D Avem concurs, şi este într-o zonă care a fost afectată de inundaţiile de ieri, dar sper ca vremea să se îndrepte şi să ne lase şi pe noi să ne desfăşurăm…
